Saturn în scufundare / Merülő Szaturnusz

în amintirea lui T. S. Eliot -T. S. Eliot emlékére

Mi-au luat turma. Să regret? Nu mai am nicio treabă,
nicio răspundere. Moșneagul duce o viață ușoară în azil.
L-au alungat întâi pe preot, pe delirantul
cu corn de cerb, din colțișorul lui de scândură, de unde își lua
zborul spre cer – nebunul – în fiecare zi și și-au ales preoți mai deștepți;
Mai apoi a urmat și regele, apărătorul cel fără de apărare, și au angajat
Regi cu sabie; urma după el savantul, doară avem
destui învățați; cel din urmă alungat a fost poetul, de ce-și
numără degetele bolborosind? Se năpustesc în locul lui barzii
oportuniști ai năzuințelor pe bază de mandat.

Zac aici întors cu fața spre perete, cu toiagul
de păstor rupt în două. Turma-mi dă buzna la jgheab, câte
măreții nou-nouțe distinse înoată vesel printe ei! Bot lângă bot,
un bot îl scurmă pe celălalt – să regret? – nu mai e
menirea mea, mă aleg cu un colț între coaste dacă văd: unde
vom ajunge cu înmulțirea asta fără seamăn din uterul cu raclaje, într-o
buimăceală nesățioasă în ritm alert, cu razele ucigătoare, cu
deflagrația așezată în fața porții.

Parcă aleargă trenul pe șine spre râpa – căreia
îi lipsește malul de dincolo, – să regret? – poate îl vor opri
în ultimul moment; poate calea ferată continuă și mai departe deasupra râpei,
numai eu n-o văd; poate trenul, ajungând la marginea prăpastiei,
își desface aripile și își ia zborul: ei știu asta, nu eu. Mai mare nenoroc dacă
nu știu nici ei. Mie mi-e totuna. Toiagul de păstor mi s-a rupt,
E ușor să zaci pe paie. Să recuperezi osteneala mileniilor.
Pe mine nu mă văd, ei stau cu capul afundat în jgheab, le văd doar
dosul și urechile lor fluturânde.


(Traducere de Bartha György)


Elvették nyájamat. Bánjam-e? Többé semmi dolgom,
nincs felelősség: menhelyen könnyű az aggnak élete.
Legelőbb a papot kergették el, az agancsos
félrebeszélőt deszkájáról, ahonnan égbe röppent
naponta – bolond – és okosabb papokat válogattak;
később a királyt, a védő védtelent, és kardos
királyokat fogadtak; aztán a bölcset, hiszen van
tudósunk elegendő; végül a költőt, minek számolja
ujjait gagyogva? Tódulnak helyébe a kivánalmak
célszerű dalnokai megbizatás szerint.

Így állok, arccal falnak fordítva, törött
pásztorbotommal. Csordám a vályunál tolong: mennyi
vidám vadonatúj nagyszerűség úszkál benne! Orr orr
mellett, orr az orrot kitúrja – bánjam-e? – már nem
hivatásom, agyarat döfnek belém, ha látom: mi lesz a
roppant szaporulatból, a kapart anyaméhből, falánk
bódulatban, gyorsuló iramban, a gyilkos sugarakból, a
kapuba rakott robbanásból.

Mint ha sínén a vonat rohan a szakadékba melynek
túlsó partja nincs – bánjam-e? – lehet megállítják a
végső pillanatban; vagy a szakadék felett is pálya visz,
csak vak vagyok; talán a meredély szélén szárnyat
bont, felröpül: ők tudják, nem én. Bajuk, ha ők se
tudják. Nekem már mindegy: pásztorbotom eltört;
könnyű szalmán heverni, évezredek fáradalmát
kipihenni. Nem látnak, fejük a vályuban, én is csak
farukat s lobogó füleiket látom.