Napforduló / Solstițiu

– Igen, igen, tudom. Nyári napforduló.
Hívattam, Mester, fáradjon be, Mester.
Éppen csak csúcsos süvegem
csapom fejembe. Nem szeretnék
napszúrást kapni. Egy pillanat
és mehetünk is.
Hogy ne még?
Tessék, kínálhatom hellyel is, ha már ragaszkodik
efféle formasághoz.
Hozott vodkát? Ó, csuda kedves.
Úgy ül itt, mintha örökre.
Persze, persze, hosszú a nap. Napforduló napja.
Nyári napfordulóé.
Születésnapom.
Az enyém, meg hát… az izé. Az egyezségünké.
Muszáj beszélni erről?
Muszáj?
Hogyne, hiszen a maga napja ez. A diadaláé. Tessék,
mehetünk, itt van az úgynevezett lelkem,
viheti.
Bár, őszintén szólva, nem tudom, mit eszik rajta.
De ez nem tartozik rám.
Hogy módot ad a végső számvetésre?
Muszáj meglennie?
Isten neki, fakereszt. Bocsánat, nem akartam megsérteni,
az istent csak megszokásból említettem.
Na jó.
Megbántam-e az egyezséget?
Még kérdi?
Nincs egyezség, hogy előbb-utóbb az ember meg ne bánná.
Pedig a mienk csábítónak ígérkezett.
Maga azt mondta: Ifjúság, és én bedőltem.
Ifjúság nyolcvan évig, százig, százötvenig!
Muszáj folytatni? Persze, most maga élvez.
Egyszóval: Ifjúság. Remény. Bizodalom.
Küzdelem. Siker. Győzelem. Csalódás. Újrakezdés. Remény.
Ifjúság nyolcvan évig, százig, százötvenig! Ameddig akarom!
Pirospozsgás arcok. Nemi potencia.
És nyughatatlanság, örökké. Vágy, új küzdelemre, nőre,
sikerre, pénzre ésatöbbi.
Frissesség. Vígság. Céltudat. Romantika.
S a hit, a hit, hogy érdemes!
Hit a Célban és abban, hogy a Cél a Küzdelem maga!
Eredmény is, persze, itt-ott. Mézesmadzag.
Hogy abba ne hagyjam soha! Ne lehessen nyugalmam.
Mester!
Legyen ezerszer átkozott!
Maga ellopta tőlem a hitetlenség nyugalmát!
Az aggság bölcsességét!
Cinikus vagyok? No, ne mondja. Hogy oda ne rohanjak.
Ne feledje, éjfél még messze,
még mindig túl fiatal vagyok a cinizmushoz.
Éjfélig még halhatatlan vagyok.
Nem, csak a saját logikáját
olvastam a fejére, Mester.
De folytassuk. Egyszóval: Ifjúság.
Erő. Egészség. Rugalmas izmok,
sosem-meszesedő véredények,
éber agy, ép fogak, – :
megrágni a történelem rágós tényeit;
lelki immunitás,
türelem, öszvéri makacsság,
gyönyör, amennyi csak beléd fér! öröm! bosszúság!
kínlódás, eufória – mindegy: csak unalom ne!
Hogyne, tudom, így szólt az egyezség és csábított is.
Ki a fenét ne csábított volna!
Ifjúság nyolcvan évig, százig, százötvenig!
S lelki immunitás:
a halhatatlanság ábrándja – végső pillanatig!
Ne szóljon közbe. Mester. Nem akartam beszélni,
maga kényszerített, hát fogja be a száját, hallgasson végig,
még messze az éjfél. Nyári napforduló!
Egyszóval: Ifjúság. Seregnyi apró és hatalmas
dolog, tény, folyamat, állapot, amit
hülye gyűjtőnéven Boldogságnak hívunk.
Az utolsó szó jogán beszélek!
Boldog voltam, igen. És fiatal, mindvégig, és vidám
és küzdő kedvű és győzedelmes és csalódott és mindig újrakezdő,
örökké nyughatatlan. Becsvágyó és becsületes, remélhetőleg.
Jó volt, sok minden jó volt.
Örvendeni egy csóknak is. Megfogalmazni egy megfoghatatlan
dallamot. Vagy csak ülni a parkban, egy padon,
valakivel,
s szoknyája alatt kutakodni.
S ami legfontosabb – nem is hinni, hogy vége sose lesz,
csak megfeledkezni róla.
Pontosabban: nem gondolni rá.
Mert a meggondolatlanság az ifjak
s a feledékenység a vének szerencséje, áldása. Én
csak az előbbit tudhatom,
így szól az egyezség, ugye.
Jó volt, persze, evezni a Dunán,
felszökni zergés szirteken;
röhögni nagyokat; jó volt a hit,
hogy egy-egy mozdulatommal
valamit én is megmozgathatok,
s büszke lehetek örökös
éberségemre, Mester,
arra, hogy még álmomban is
résen vagyok s hiába akarnám
kikapcsolni fejemben a riasztókészüléket:
nem sikerülne.
Ez is hozzátartozott
az egyezséghez, a sok apró, hatalmas, jelentős vagy érdektelen
dologhoz, állapothoz, folyamathoz, amelyet
– mondtam már –
hülye gyűjtőnéven Boldogságnak hívunk.
A boldog állapothoz, amelyet
nem az eredmény, csak a szándék határoz meg. Amelyben
erőt jelent a Hit, olyan Erőt,
hogy meg kell hódolnia előtte minden emberfiának
(különben istenfia is
emberfia volt, csak törvénytelen – :
kuss, drága Mester:
az utolsó szó jogán
rosszmájú is lehetek –
aminthogy vagyok is).
Szégyen, nem szégyen, de most már
fáradt vagyok.
Nincs fárasztóbb, mint a dicséret,
s én eddig mást se tettem,
agyondicsértem, Mester, magunkat
és egyezségünket. Fáradt vagyok,
de még mindig messze az éjfél,
s munkál bennem az indulat, a végső
– nem szívesen hallgatja meg, tudom,
de nem mondok le az utolsó szó jogáról! – :
Mert jöhetsz, örök ifjúság,
boldogság, küzdelem, csalódás, győzelem, remény,
mulandó halhatatlanság, amelyről
csak az utolsó pillanatban
derül ki, hogy mulandó – :
itt van, Mester, az úgynevezett lelkem,
viheti rögtön, habár nem tudom,
mit eszik rajta. De hát
ez nem rám tartozik.
Én csak egy utolsót üvöltök,
s követelem a fáradtság jogát!
Követelem, mert végre
pihenni akarok!
Az aggság jogát is követelem,
a feledését, bölcsességét;
azt is, hogy ne érdekeljenek a nők,
hogy legyek impotens,
követelem a nyugalom jogát,
a megnyugvásét; azt, hogy beletörődjem
abba, amibe (nem, hogy nem lehet, de)
szerződésünk nem enged;
a halál jogát, igen, a Halálét
követelem, Mester! Mindent követelek,
amitől elestem ezzel az
átkozott szerződéssel!
Ó, Mester, Mefisztó,
már kezdek hülyeségeket beszélni.
Öt perc múlva éjfél. Mehetünk.

Forrás: Kényszerleszállás. Összegyűjtött versek. MEK (A Búcsú a trópusoktól c. kötetből – 1969)

În românește de Kocsis Francisko

Da, da, știu. E solstițiul de vară.
Te-am chemat, Maestre, intră, Maestre.
Numai cât îmi pun în cap
scufia țuguiată. O clipă,
și putem pleca.
Cum, încă nu?
Poftim, îți pot oferi un loc, dacă tot ții
atât de mult la aceste formalități.
Ai adus vodcă? O, ești atât de drăguț. Așa stai aici, parcă pentru vecie.
Desigur, desigur, ziua e lungă. Ziua solstițiului.
A solstițiului de vară.
Ziua mea de naștere.
A mea și a… aia. A înțelegerii noastre.
E musai să vorbim despre asta?
E musai?
Cum să nu, că doar e ziua Domniei Tale. A izbânzii. Poftim,
putem pleca, iată așa-numitul meu suflet,
îl poți lua.
Deși, sincer vorbind, nu știu la ce-ți folosește.
Dar asta nu mă privește.
Cum, îmi dai prilejul de a face o ultimă socoteală?
E necesar s-o fac?
Dumnezeii ei, cruce de lemn. Iartă mă, n-am vrut
să te jignesc, pe dumnezeu l-am pomenit din obișnuință.
Ei bine.
Dacă regret înțelegerea?
Mai întrebi?
Nu există pact pe care omul, mai devreme sau mai târziu,
să nu-l regrete.
Cu toate că al nostru părea ispititor.
Dumneata ai spus: Tinerețe. Iar eu am acceptat.
Tinerețe până la optzeci, o sută, o sută cinczeci de ani!
E necesar să continuăm? Sigur, dumneata jubilezi acum.
Într-un cuvânt: Tinerețe. Speranță. Încredere. Zbatere.
Succes. Victorie. Decepție. Reluare. Speranță.
Tinerețe până la optzeci, o sută, o sută cinczeci de ani! Până vreau!
Obraji rumeni. Potență sexuală.
Și neliniște, veșnic. Dorință, o nouă luptă, femeie,
reușită, bani și celelalte.
Prospețime. Veselie. Luciditate. Romantism.
Și credința, credința că merită!
Credința în Țel și-n faptul că Țelul e însăși Lupta!
Și rezultate, desigur, ici-colo. Momeală,
Ca să nu încetez niciodată! Să nu am odihnă.
Maestre!
Fii blestemat de o mie de ori!
Dumneata mi-ai furat liniștea necredinței!
Înțelepciunea bătrâneții!
Sunt cinic? Ei, nu mai spune. Că de mă dau la dumneata…
Nu uita, miezul nopții încă e departe,
încă sunt prea tânăr pentru cinism.
Până la ,iezul nopții încă sunt nemuritor.
Nu, Maestre, ți-am servit doar
propria dumitale logică.
Dar să continuăm. Într-un cuvânt: Tinerețe.
Putere. Mușchi ca niște arcuri,
vase de sânge insclerozabile,
creier treaz, dinții intacți –
ca să ronțăi faptele greu de ros ale istoriei.
Imunitate sufletească,
răbdare, încăpăținare de catâr,
uimire, câtă încape în tine! bucurie! necaz!
chin, euforie – orice, numai plictiseală nu!
Știu, așa suna înțelegerea și m-a ispitit.
Pe cine dracu nu l-ar fi ispitit.
Tinerețe până la optzeci, o sută, o sută cinczeci de ani!
Și imunitate sufletească:
iluzia nemuririi – până-n ultima clipă!
Nu mă întrerupe, Maestre. N-am vrut să vorbesc,
dumneata m-ai provocat, deci ține-ți gura, ascultă până la capăt,
miezul nopții încă e departe. Solstițiul de vară.
Într-un cuvânt: Tinerețe. Oștiri de lucruri
mărunte și mărețe, realitate, continuitate, stare căreia
îi spunem, cu un cuvânt, Fericire.
Vorbesc în numele ultimului cuvânt!
Da, am fost fericit. Și tânăr,: până la capăt, și vesel,
și dornic de luptă, și învingător, și dezamăgit, reluând mereu,
veșnic neliniștit. Dornic de cinstiri și cinstit, cred.
A fost frumos, multe au fost bune.
Să te bucuri și pentru un sărut. Să compui o melodie
nemaipomenită. Sau să șezi numai în parc, pe o bancă,
cu cineva
și să cotorbăi sub fustă.
Și ce-i și mai important: să crezi că nu se va sfârși,
sau cel puțin să uiți.
Mai exact: să nu te mai gândești la asta.
Pentru că nechibzuința-i norocul, binecuvântarea celor tineri,
cum a bătrânilor e uitarea. Eu numai
prima o pot cunoaște,
așa ne sună înțelegerea.
A fost plăcut să vâslesc pe Dunăre,
să mă cațăr pe stâncile caprelorf negre,
să râd zguduitor: a fost plăcută credința
că pot să urnesc și eu câte ceva
cu câte un gest,
și mă pot mândri cu veșnicia-mi
veghe, Maestre,
că până și în somn
sunt trfeaz și zadarnic aș încerca
să decuplez sistemul de alarmă din creiedr:
n-aș rfeuși.
Și el făcea parte din înțelegere,
din mulțimea de lucruri mărunte, uriașe, importante sau fără
importanță, de stări, această curgere căreia
– am mai spus –
îi spunem, cu un cuvânt, Fericire.
Din starea aceea de fericire pe care
nu rezultatele, ci intențiile o determină. În care
Credința înseamnă putere, o asemenea Putere
că trebuie să i se supună fiecare fiu al omului
(de fapt, și fiul domnului
a fost giu de om, însă nelegitim,
dragă Maestre, gura!
ultimul cuvânt îmi dă dreptul
de a fi răutăcios –
cum de altminteri și sunt).
Rușine, nerușine, dar
sunt obosit acum.
Nimic nu-i mai obositor decât proslăvirea,
iar eu până acum n-am făcut altceva
decât să aduc amețitoare laude, Maestre, nouă
și înțelegerii noastre. Sunt obosit,
dar miezul nopții încă e departe
și lucrează în mine o pornire, ultima,
nu mă asculți cu plăcere, știu,
dar nu renunț la dreptul de a-mi spune ultimul cuvânt! –
puteți veni, tinerețe veșnică,
fericire, zbatere, deziluzie, succes, speranță,
nemurire trecătoare, despre care
doar în ultima clipă afli
că e trecătoare:
iată, Maestre, așa/numitul meu suflet,
îl poți lua de îndată, deși nu știu
la ce-ți folosește. Dar asta
nu mă privește.
Eu voi mai striga o dată, pentru ultima oară,
cerându-mi dreptul la oboseală!
îl pretind, pentru că vreau,
în sfârșit, să mă odihnesc!
Și pretind dreptul de a fi bătrân,
de a uita, de a fi înțelept,
șu dreptul de a nu mai fi preocupat de femei,
să fiu impotent,
pretind dreptul la odihnă,
la resemnare, dreptul de a mă putea obișnui
cu ceea ce (nu că s-ar putea, totuși) pactul nostru
nu îngăduie: dreptul la moarte, de,
pretind dreptul la Moarte, Maestre!
Pretind toate, de câte am fost frustrat
prin acest act blestemat!
O, Maestre Mefisto,
încep să bat câmpii.
Peste cinci minute e miezul nopții. Putem pleca.

Din volumul Efectul admirației. Poeți maghiari din Transilvania. O antologie de Kocsis Francisko. Ed. Ardealul, 2006. p. 212-216.