Kölcsönsorok: Székely János
A vesztesek – Perdanţii
(Újkori metszet: A tüzérség visszavonulása)
A csata eldőlt. Kis, puha füstök
Pettyezik még a hegyet.
A völgyekből a síkvidékre
Özönlenek a vesztesek.
Toprongyos, tántori népség –
Hogy lehet az,
Hogy a vesztesek azonnal elrongyosodnak,
Gönceik elkoszosodnak,
Korcukban tetű terem?
Ugyan mért nyű a vereség
Több csizmát, mint a győzelem?
Miféle belső bomlás
Oldja le róluk a szíjat,
Rágja a vásznat, a posztót,
Ütközik át a ruhán?
Bekötött fejjel, felkötött karral
Mennek az ágyúk után.
Kialudt lávafolyam,
Gördülő kőzuhatag – özönölnek.
Rendetlen, sűrű tömegben
Okádják őket a völgyek.
Kínlódva, tülekedve caplatnak a sárban –
Hogy lehet az,
Hogy a vesztesek útján
Örökké sár van?
Ázott posztóbűz gőzöl utánuk,
Köpenyük fejre veszik.
Hogy lehet az,
Hogy a vesztes egéből
Mindig esik?
Apró szemű, ólmos eső veri őket,
Hüllőhideg szél lökdösi őket,
Képükbe öklöz az este.
Szótlanul mennek, kétségbeesve,
A lószagban, verejtékszagban,
Pörkszagban, puskaporszagban,
Csúszkálva lépnek egymás nyomába
A sárba –
Cuppog a, szörcsög a csizma –,
Mennek az ágyúk után.
Csak most, ez az éjszaka rossz – azután
Már könnyű feladni a harcot.
Rájuk villan a lámpa:
Izzadt, pelyhes kamaszarc,
Borostás, torz, öreg arc,
Gyönyörű, gyönyörű arcok.
Mért ütközik ki a vesztesek arcán
Azonnal a serte?
Miféle szurkot izzad a bőrük?
Szemük miféle kútba merül?
Elhagyták felszerelésük,
Elhányják rendre a fegyvert,
Vonulnak védtelenül.
Némelyik térdre esik.
Földbe tapossák.
Fogát vicsorítja.
Elesik még egy.
Húsába vág a kerék,
Vérében cuppog a csizma.
Ágyú, szekér akad el:
Szétválnak,
S összezárkóznak a háta megett,
Ahogy egy folyó kerülne meg
Valamely szigetet.
Mennek, ömölnek hátrafelé,
Értenek hozzá,
Csontjukban hordják ezt a tudást.
Apáik, apáik apái,
Ükapáik is mindig visszavonultak,
Nem láttak ők soha mást.
Vereségre termett nép,
Évezredek óta verik,
Egyébre se jó:
Ez a sorsa.
Vonul sorsába beletörődve,
S talán még büszke is
Erre a sorsra.
Mert ki tudja, igaza volt-e
A csata előtt?
De most már igaza van.
Ki tudja, jogos ügyért
Szállt-e csatába?
De most már jogos az ügye.
Vonul a füstbe, az éjbe, a sárba,
Vonul a tájba merülve.
Nem válogat a győzelem,
Mindegy neki,
Egyformán felemel
Hamisat és igazat.
Ám a vereség,
Tönkrejutás, megalázás
Jogot ad, igazat ad.
A győztes igaza meghal.
A vesztesnek igaza lesz.
Mióta világ a világ,
Az nyer igazán, aki veszt.
Mennek a lószagú éjben, a sárban,
Kirokkan alóluk a szürke,
Fogatuk sáncba suvad.
De ők keblükben rejtegetik,
Görnyedve, zihálva hátukon cipelik
Újszülött igazukat.
Elhányták a Fegyvert,
A Sáncot feladták,
Rétjüket új kasza nyírja.
De igazuktól
Nem tudnak megszabadulni,
Azt örökül
Hagyják fiaikra.
Okádják, egyre okádják
Őket a völgyek,
Áradnak a síkon,
Mennek az ágyúk után.
Ezeknek olyan rossz, hogy csak
Jobb lehet már ezután.
Sohasem adja tetézve magát,
Valamit megtagad tőlünk
Mindig az élet.
Ezeknek azonban
Annyira semmijük sincs, hogy
Minden övék lett.
Aritmikusan ollózik a lábuk,
Füst csap utánuk,
Szörcsög alattuk a lé.
Mennek szegények
Új ezerévek
Ezer új veresége felé.
(Gravură din epoca modernă: Retragerea artileriei)
Lupta-i decisă. Fumuri moi şi mici
Ici-colo pe coline încă răsar agale.
Perdanţii dau buzna
Din deal spre vale.
Ce popor zdrenţăros, rătăcit!
Cum vine asta,
Că perdanţii – îndată – se hărtănesc,
Ţoalele lor se jegoşesc,
În pliseul hainelor creşte mizeria?
Eşecul oare de ce toceşte mai multe cizme
Decât victoria?
Ce tainică destrămare
Le roade curelele,
Le distruge pânza, postavul
Răzbate prin hainele lor?
Cu capul bandajat, cu mâini legate după gât
Păşesc după tunuri.
Aidoma unui curs de lavă stinsă,
A unei avalanşe de piatră – se năpustesc la vale.
Masa lor dezordonată, deasă
De văi ne-ntrerupt e vărsată.
Îşi târăsc chinuit, îmbulzindu-se, picioarele prin nămol.
Cum vine asta,
Că drumul perdanţilor totdeauna
Se afundă în noroi?
Merg învăluiţi într-o duhoare de postav ud,
Cu mantaua luată pe cap.
Cum vine asta,
Că din cerul perdanţilor totdeauna
Picături mărunte cad?
Îi udă o ploaie deasă, mocănească, de plumb,
Un vânt tăios le dă ghiont,
Pumnul amurgului rece îi plesneşte în faţă.
Mut şi exasperat defilează
Într-o duhoare de cal, de transpiraţie,
De ars şi de praf de puşcă,
Păşesc – alunecând – unul după altul,
Se deplasează în valuri,
Trosc-pleosc, în murdărie,
Păşesc după baterie.
Numai acuma, noaptea aceasta e de neîndurat,
Bătaia primită o vom uita până mâine.
Lumina reflectorului scoate le iveală
Câte o faţă asudată, pufoasă de tânăr,
Câte o faţă ţepoasă, crispată de om matur
Dragi, dragi feţe pentru mine.
Faţa perdanţilor de ce este acoperită
Imediat de ţepi?
Ce fel de jeg asudă pielea lor?
În ce fântâni îşi afundă privirile oare?
Lasă în drum echipamentul,
Rând pe rând îşi aruncă arma,
Defilează fără apărare.
Câte unul cade în genunchi.
Va fi călcat de ceilalţi.
Spre camarazi colţii îşi scrâşneşte.
Cade şi altul.
Va fi strivit de roţi,
Cizmele gloatei pleoşcăie în sânge.
Rămâne în drum câte o baterie, un car:
Rândurile mulţimii se despart
Şi în urmă iarăşi se-mpreună,
Asemenea unui fluviu
Ce în curs o insulă lasă-n urmă.
Curg, se revarsă înapoi,
Se pricep prea bine,
O poartă în sânge această ştiinţă.
Şi taţii, bunicii,
Străstrăbunicii lor se retrăgeau mereu,
N-au văzut ei nicicând o altă silinţă.
Popor făcut pentru pierzanie,
De mii de ani, mereu mănâncă bătaie,
Nu e bun pentru altceva:
Doar acest singur destin îl are.
Defilează resemnat
Şi poate e şi mândru
De strămoşeasca lui fatalitate.
Pentru că să vezi: cine ştie
Dacă înaintea bătăliei
O fi avut dreptate?
Însă acuma dreptatea-i deplină.
Cine ştie, şi-a scos oare sabia
Pentru o cauză dreaptă?
Însă acuma e dreaptă cauza lui.
O ia la vale afundându-se
În fum, în noapte, în noroi.
Afundându-se în tot plaiul.
Izbânda nu alege:
E totuna pentru ea,
Deopotrivă îl înalţă în slavă
Atât pe cel drept, cât şi pe cel mârşav,
Dar eşecul, înfrângerea,
Ruina, dezonorarea
Acordă justeţe totală.
Dreptatea învingătorului se stinge,
Cel învins o va dobândi ulterior,
De când e lumea şi pământul,
Învinşii au dreptatea de partea lor.
Păşesc în noaptea mirosind a cal, în mocirlă,
Calul de sub ei cade frânt,
Căruţa lor de şanţ e-nghiţită,
Însă ei îşi poartă în sân adevărul.
O târăsc pe spate îndoiţi, anevoios, gâfâind,
Dreptatea lor nou-născută.
Şi-au aruncat Arma?
Şi-au abandonat Meterezul?
Poiana lor e tunsă de nouă coasă?
Ei însă n-o pot lepăda
dreptatea lor fragedă ,
Drept moştenire
fiilor o lasă.
Vărsaţi neîncetat de gurile de văi,
Se răspândesc pe şesuri,
Unul după unul
Păşesc după tunuri.
Acestora le e atât de rău,
Încât doar o ameliorare poate urma.
Nu ne răsfaţă pe deplin,
Nu ne acordă cumulat
Totul această viaţă.
Aceştia însă sunt
Atât de nevoiaşi, atât de coate goale,
Încât le aparţine totul: iată.
Picioarele lor păşesc aritmic,
Pleoscăie sub cizmele lor noroiul.
Rafale de fum îi lovesc din spate
Păşesc, bieţii de ei,
Spre mii de noi înfrângeri,
Ce îi aşteaptă în milenii viitoare.
Traducere de Bartha György fordítása
Forrás: Saeculum 133
Pusztai Péter rajza