La mormântul bunicului / Nagyapám sírjánál

În amintirea lui József Attila

Ca o insulă inabilă, mocnită e lumea.
Unde și vântul,
în vârful picioarelor
se plimbă,
și pe jumătate deja sunt în
criptă
copacii.
Frunze duioase îmi pândesc fața,
sunt uscate, înăbușite ‒
caută lacrimi ‒
Oh, ce le-aș da cu piciorul!
Mă auzi, bunicule?
Dar n-a avut pământul destulă
piatră încruntată,
a trebuit să te afunzi
pentru os, piatră tăciunoasă?
Era păcat, cu unghii crăpate,
să te agăți de lumină,
ca să te răzgândești deodată ‒
și înapoi la rădăcină!
Pământ, pământ – acest cuvânt
cât te-a bucurat!
No, acuma, în sfârșit,
ai putut și gusta!
Flori și viermi
se ceartă pe tine,
și nici măcar nu te tremuri, că sus,
din nou, în grâu rămâne miriște…
Bate-mă!
calcă-mă!
Nu lăsa, ca târfa asta să mă hulească,
care nu va învăța niciodată:
ce aia – lupta din coate!
Oare, de ce îi place copilului
de înjurături?
Cu vise zdrelite
de câte ori m-am culcat?
De câte ori m-am întins deja
pe mindir putred?
De câte ori am simțit
egoismul în lume?
Vezi, bunicule, e greu
pentru noi de a vărsa și lacrimi,
noi, care pe tine (și lacrimile)
cunoaștem din amintiri.

Te voi forma încet
din flori și din tină,
dintr-o boabă de neființă
și din fascicul de lumină.

Simt, că și tu mă formez
cu un arc strămutat -:
cum vezi lumea
prin ochiul meu curat!

(Traducere de Csata Ernő)

*

József Attila emlékére

Szigetnyi félszeg, dohos világ.
Ahol a szelek is
lábujjhegyen
járnak,
s féllábbal már sírban
állnak
a fák.
Érzelgős levelek az arcomba lesnek,
fonnyadtak, tikkadtak ‒
könnyeket keresnek ‒
Ó, hogy belerúgnék!
Hallasz, nagyapám?
Hát nem volt elég
mord köve e földnek,
alá kellett buknod
üszkös csontnak-kőnek?
Kár volt szakadt körömmel
kapaszkodni fényre,
hogy csak gondolj egyet ‒
s vissza a gyökérre!
Föld, Föld – e szót
mennyit ízlelgetted!
Na most aztán végre
szádba is vehetted!
Virágok és férgek
marakodnak rajtad,
s meg sem rezdülsz, hogy fent
újbúzát aratnak…‒
*
Üss meg!
lépj rám!
Ne hagyd, hogy gyalázzon e ribanc,
ki sosem tanulja már meg:
mi az: – könyökkel a harc!
Hát mért kél e gyermeknek
káromkodni kedve?
Felhorzsolt álmokkal
hányszor feküdtem le?
Hányszor nyúltam el már
rothadt szalmazsákon?
Hányszor éreztem
az önzést e világon?
Lásd, nehéz, nagyapám,
könnyezni is nekünk,
kik téged (s könnyeid)
könyvekből ismerünk.
Összeraklak halkan
virágból és sárból,
egy marék homályból
meg egy fénysugárból.
Érzem, te is átgyúrsz
egy cikkanó ívvel -:
amint világra látsz
tiszta szemeimmel!