Pe frunzet / Avaron

Câzând în nas pe frunzet,
învârtindu-se pe câmp trăsnit,
omul încă vorbește singur,
ca cel ce n-a primit peste gură,
ca cel ce și suflul
își trage din pământ,
pietre tușesc pe plămâni,
pe limbă noroi cu lut
i se lipește,
ca să simtă,
nu numai să vadă
pământul, de unde s-a tras
ca să se renască.
Căzând în nas pe frunzet,
și a merge totuși înainte,
de a trezi prea înălțatul
plop din adormire,
a nu lăsa, ca brazii
cu ace verzi să coasă
totul, ce e fără mit deja,
dar încă e judecată –
Căzând în nas pe frunzet,
căutând primejdia,
în pădure de oase, până-n brâu, chiar,
a merge, a merge întruna,
căruia o domnie de glie
și astfel de pământ să-i rămână,
ca să-și apere prin suflu
această putere amărâtă!

(Traducere de Csata Ernő)

*

Orra bukva az avaron,
forogva mennyköves határon,
az ember mondja a magáét,
mint akit nem vertek még szájon,
mint aki lélegzetet is
e föld gyomrából vesz már,
kövek köhögnek tüdején,
nyelvére agyagos sár
tapad,
hogy érezze,
ne csupán látva lássa
a földet, honnan vétetett
a fel-feltámadásra.
Orra bukva az avaron,
és menni tovább mégis,
ébreszteni a nagyra nőtt,
de alvó jegenyét is,
nem hagyni, hogy a fenyvesek
zöld tűkkel beférceljék
mindazt, mi mítosztalan már,
de lelkiismeret még –
Orra bukva az avaron,
a veszélyt megkeresni,
derékig csonterdőben is
csak menni, egyre menni,
mint kire országló erőt
s egy ilyen földet szabtak,
hogy óvja lélegzetenként
e keserves hatalmat!