Kölcsönadott sorok: József Attila
La periferia orașului / A város peremén
La periferie unde trăiesc,
în prăbușite amurguri,
ca liliecii mici, prin aripi
moi, plutesc fire de scrumuri,
și se depun, ca guanoul,
întărite, în straturi.
Așa se lasă pe suflet, era.
Și cum ploile spală
cu cârpele lor groase
acoperișul știrb de tablă –
degeaba spală mâhnirea
de pe inimă, ce e durificată.
Poate spăla și cu sânge – așa suntem.
Popor nou, s-a schimbat roiul.
Altfel vorbim, pe cap
altfel ne crește părul.
Nu Dumnezeu, nu mintea, ci
cărbunul, fierul și uleiul,
materiile reale ne-au creat,
vărsându-ne în cochilele
acestei societăți crunte,
sub forme topite și severe,
ca să facem față omenirii
pe soluri eterne.
După popi, soldați, cetățeni,
așa am devenit în fine,
ascultatori fideli de legi;
esența din orice creație
umană, șuieră în noi,
ca niște violine.
Eternul, de atâția,
de când a apărut
universul, n-a mai fost stârpit
pân-acum, deși mult a trecut:
în case foamete, arme,
fanatism și holeră au avut.
Viitor învingător n-a fost
încă atât de umilit,
pe cât, sub stele,
voi ne-ați umilit:
ne-am uitat-n jos. S-a deschis
secretul, în pământ pitit.
Uitați-vă doar, la scumpa vită,
mașina, e foarte dură!
Sate fragile trosnesc,
ca gheața subțire de paludă,
tencuiala orașelor cade,
dacă fulgeră și cerul tună.
Cine îl oprește – poate, moșierul? –
pe câinele ciobănesc crunt?
Copilăria ei e și a noastră,
Mașina, cu noi a crescut.
Vită cu mână. No, strigați la ea!
Cu nume, de noi știut.
Și vedem, că în curând
toți veți îngenunchea
și o veți ruga, căreia
sunteți doar proprietar.
Dar ea îl ascultă, doar,
pe cel ce o hrănea…
Iată, aci suntem și împreună,
copiii materiei.
Ridicați-ne inima! Cei ce
vor reuși, o vor avea ei.
Așa puternic poate fi,
doar, cel ce cu noi e plin.
Sus cu inima, deasupra uzinelor!
Așa inimă mare, cu scrum,
acela a văzut-auzit, care a văzut
Soarele înecat în propriul fum,
cel ce a auzit zvâcneala pământului
dintr-un tunel, cu abisul surd!
Sus, sus! … În jurul pământului împărțit
plânge amețit și se clatină
zăplazul de răsuflarea noastră,
parc-ar bântui furtuna.
Hai, să suflăm! Sus cu inima,
să fumege sus, întruna!
Până când se va lumina superba
noastră valoare cu ordini,
prin care mintea acceptă
finitul infinit,
forțele, ce produc afară
și înăuntru, tot ce e instict…
La periferie vuiește acest cânt.
Poetul, rudele,
se uită, se uită, cum se scutură
scrumul gras, moale,
și se depune, ca guanoul,
întărit, în straturi dense.
Poetul – pe buze zornăind cuvântul,
dar el, (inginerul vrăjilor
lumii existente),
voit, privește în viitor
și concepe ceva în sinea lui,
ca voi afară, la unison.
(Traducere de Csata Ernő)
A város peremén, ahol élek,
beomló alkonyokon
mint pici denevérek, puha
szárnyakon száll a korom,
s lerakódik, mint a guanó,
keményen, vastagon.
Lelkünkre így ül ez a kor.
És mint nehéz esők
vastag rongyai mosogatják
a csorba pléhtetőt –
hiába törli a bú szívünkről
a rákövesedőt.
Moshatja vér is – ilyenek vagyunk.
Új nép, másfajta raj.
Másként ejtjük a szót, fejünkön
másként tapad a haj.
Nem isten, nem is az ész, hanem
a szén, vas és olaj,
a való anyag teremtett minket
e szörnyű társadalom
öntőformáiba löttyintve
forrón és szilajon,
hogy helyt álljunk az emberiségért
az örök talajon.
Papok, katonák, polgárok után
így lettünk végre mi hű
meghallói a törvényeknek;
minden emberi mű
értelme ezért búg mibennünk,
mint a mélyhegedű.
Elpusztíthatatlant annyian,
mióta kialakult
naprendszerünk, nem pusztítottak
eddig, bár sok a múlt:
szállásainkon éhínség, fegyver,
vakhit és kolera dúlt.
Győzni fogó még annyira
meg nem aláztatott,
amennyire a csillagok alatt
ti megaláztatok:
a földre sütöttük szemünk. Kinyílt
a földbe zárt titok.
Csak nézzétek, a drága jószág
hogy elvadult, a gép!
Törékeny falvak reccsennek össze,
mint tócsán gyönge jég,
városok vakolata omlik,
ha szökken; s döng az ég.
Ki inti le – talán a földesúr? –
a juhász vad ebét?
Gyermekkora gyermekkorunk. Velünk
nevelkedett a gép.
Kezes állat. No, szóljatok rá!
Mi tudjuk a nevét.
És látjuk már, hogy nemsoká
mind térdre omlotok
s imádkoztok hozzá, ki pusztán
a tulajdonotok.
De ő csak ahhoz húz, ki néki
enni maga adott…
Ím itt vagyunk, gyanakvón s együtt,
az anyag gyermekei.
Emeljétek föl szívünket! Azé,
aki fölemeli.
Ilyen erős csak az lehet,
ki velünk van teli.
Föl a szívvel, az üzemek fölé!
Ily kormos, nagy szívet
az látott-hallott, ki napot látott
füstjében fulladni meg,
ki lüktetését hallotta a föld
sok tárnás mélyeinek!
Föl, föl! … E fölosztott föld körül
sír, szédül és dülöng
a léckerítés leheletünktől,
mint ha vihar dühöng.
Fújjunk rá! Föl a szívvel,
füstöljön odafönt!
Míg megvilágosul gyönyörű
képességünk, a rend,
mellyel az elme tudomásul veszi
a véges végtelent,
a termelési erőket odakint s az
ösztönöket idebent…
A város peremén sivít e dal.
A költő, a rokon,
nézi, csak nézi, hull, csak hull a
kövér, puha korom,
s lerakódik, mint a guanó,
keményen, vastagon.
A költő – ajkán csörömpöl a szó,
de ő, (az adott világ
varázsainak mérnöke),
tudatos jövőbe lát
s megszerkeszti magában, mint ti
majd kint, a harmóniát.
Pusztai Péter rajza