Megvénültél – suttogja a diófa,
a dióbél s a húsod is fanyar,
és leveleid hullanak, ha vérzel,
intő jel rá: időd kitelt hamar.

És szól, hogy egyszer úgy is minden eljön,
Mikor a testünk rendetlenkedik,
Ezért van az, hogy az ágakon ősszel,
Nincs már levél, mely a földre esik.

Szavam sincs rá. Diófám tudva tudja
mindazt, mit rekedten suttogott fülembe,
mi minden ötlött neki is eszébe,
mikor kivágták, vadul nekiesve?

Ám jól tudom, hogy nekem meg se kottyan
ha holnap tán pusztulnom kellene,
amikor törzsem sudáran feszített,
fejszenyeleket álmodtak bele…

*

Nucul îmi şopteşte că-s bătrîn,
Că mi-i carnea ca şi-a lui, amară,
Că de-mi cade frunza de pe sînge
Este semn că vremea mă doboară …

Zice el c-aşa se-ntîmplă-odată
Cînd ţi-e trupul mult prea găunos
Vezi, de-aceea de pe ramuri toamna
Nu mai are ce să cadă jos …

Ce să spun? El, nucul, ştie bine
Tot ce îmi şopteşte sugrumat
Cîte nu i-au mai trecut prin minte
Cînd s-au apucat şi l-au tăiat…

Însă mie ştiu că nu îmi pasă
Mîine dacă-ar trebui să mor —
Cînd mi-a fost tulpina mai frumoasă
M-au minţit că-i bună de topor —

(Forrás: Ion Sângereanu: Nucul îmi șoptește. Din volumul Cenușa verii / A nyár hamuja c. kötetből. Dacia, 1977. Ford. Cseke Gábor)