A törvények1 / Legile

Ai în sânge sensul dictonului vechi ca și o lege nescrisă:
bucata de pâine scăpată din mâini o ridici și o săruți numai-
decât. De mult nu mai ești copil când ți-ai însușit: dacă
arunci o coajă de pâine: o rudă apropiată de a ta rabdă foa-
me pe undeva. La care s-au mai adăugat învățămintele a
câtorva drumeții, călătorii, câteva prăbușiri, pe când ai a-
juns la niște destinații nesperate de a fi atinse vreodată. Și
te așteptară marile muzee cu tablouri, statui, arme, coifuri,
săbii, zale, lucruri fără vreun folos azi; poate – datorită aces-
tora – e mai ușor să te expui în situația aceluia care ia parte
în învălmășeala unor bătălii de odinioară. Și, iacă, dintr-oda-
tă ai devenit mai multe persoane, te-ai și multiplicat. A deve-
ni alt om nu e altceva, decât însușirea acelei aptitudini, de a
te expune în momentele de cumpănă ale vieții cuiva.
N-ai să pui niciodată în versuri, astfel pe veci n-ai să scapi
de acele evenimente din anul 1674, pe când Bánffy Dénes2
la Beclean a fost decapitat. Aleargă mâncând pământul în
noapte pe drumul pietros caleașca asasinilor veseli, având
asupra lor verdictul de execuție semnat și parafat de dom-
nitorul în delir 3; simt deja izul victoriei; iar în urma lor se
precipită omul principesei cu verdictul de achitare. Dar to-
tul e în zadar. Gâdele țigan adus cu grabă, deși avea o știr-
bitură de sabie ca fierestrăul, îl tot tăia în fața camerei de
dormit până când omul și-a dat duhul. Soția sa ținută cu
forța deoparte de călăi a strigat ca din gura de șarpe, frân-
gându-și mâinile. Bánffy Dénes abia dacă a scos câteva
vorbe. Solul, având asupra lui recursul în anulare, degea-
ba dădea cu pumnii cât putu de tare în poarta castelului.
Pot să bați cât vrei în porțile castelelor…
Numele principesei Bornemisza Anna lucește peste veacuri!
Îmi torn pe gât un pahar cu vin. Principele – precum s-a
scris – obișnuia să bea câte-o vadră în fiecare seară. Nici
n-a vrut să urce pe tron. Săracu! Și, încetul cu încetul, ia
sfârșit și acest mileniu. Îți mai cauți locul, unde – stând pe
sub umbra unui nuc – să te poți exprima astfel: mă simt
binișor. Se înmulțesc însemnările tale și prietenii tăi morți.
Unuia trebuie să-i dai numele unui nor bombănitor, celui-
lalt: denumirea unei întinderi de pădure tăcută. Și e o sarci-
nă deosebit de grea pe care n-o înțelege toată lumea.
Îți aduci aminte de exemplu de o înainte de masă când –
în drum spre sau venind dinspre Beclean – v-ați așezat la
mal și ați privit apa argintie a Someșului împreună cu Sza-
bó Gyula și Szilágyi István, doi inși la fel de sensibili ca și
tine la țopăitul darabanților. Stați pe lângă râul scânteietor
aruncând cu câte-un pietriș în luciul apei ca niște persoane
degajate ce sunteți. Și din când în când mai și râdeți. Ce frumos e.

(Traducere: de Bartha György)

1 Din volumul: Amikor pipacsok voltatok (Pe vremea macilor) al autorului. Editura Kriterion, Buc. 1982. 56-57.
2 Magnat transilvănean,, cel care a coordonat cheta pentru procurarea prețului de răscumpărare în vederea eliberării din detenția tătară de la Crimeea a lui Apafi Mihály, mai târziu membru în consiliul princiar – nota Trad.
3 Este vorba de Apafi Mihály (1632 – 1690), ultimul principe al Transilvaniei (1661 – 1690) – nota Trad.

Már tudod a régi közmondást, a törvényt: a véletlen leej-
tett kenyeret meg kell csókolni. Öregszel? Ha eldobsz egy
darab kenyeret, tisztában vagy vele: valahol hozzátartozód
éhezik. Nem kellett mindehhez sok tanulás, csak néhány ki-
mozdulás, néhány utazás, összeroppanás, amikor eljutottál
oda, ahová eljutni sosem remélted. Állnak a nagy múzeumok,
bennük képek, szobrok, fegyverek, sisakok, szablyák, pán-
célingek, és semmire sincs szükség, csak tudnod kell elképzel-
ni magad néhány ütközetben, s máris több vagy, megsokszo-
roztad magad. Mi egyéb az emberréválás, mint hogy ma-
gadra tudod venni mások életének döntő pillanatait? Sosem
írod meg, de sohasem szabadulsz tőle: anikor 1674-ben
Bethlenben Bánffy Dénest lefejezték. Vágtatnak az éjszaká-
ban, köves úton, a jókedvű gyilkosok a részeg fejedelem
keze-vonásával, pecsétes ítéletével, érzik már, hogy győztek;
s lóhalálában utánuk fejedelemasszonyunk embere a mentő
levéllel, de hiába. Cigány hóhért hoztak, annak is a kardja
csorba volt, mint a fűrész, mégis a hálóház előtt addig vágta,
amíg vége lett. Az asszony sikoltva tördelte a kezét, de
Bánffy alig szólt valamit; s a kaput verte a követ a semmitő
levéllel; de kastélyok kapuját ugyan verheted. Ragyog Bor-
nemisza Anna neve. Iszol egy pohár bort – a fejedelem ve-
dernyit ivott minden este. Nem is akart fejedelem lenni.
Szegény. És múlik az évezred. Helyet keresel magadnak,
ahol leülhetnél egy diófa alá, és azt mondhatnád: jól vagyok.
Gyűlnek a feljegyzések, s a halott barátok. Egyikről egy dör-
mögő felleget kell elnevezned, másikról egy hallgatag erdő-
részt. Nagy gond ez, és nem mindenki érzi. Gondolj arra a
délelőttre, amikor nézted a Szamos ezüst vizét, Bethlenbe
menet vagy Bethlenből jövet, Szabó Gyulával és Szilágyi
Istvánnal, kik ugyanúgy érzékenyek a poroszló-dobogásra,
mint magad. Ültök a ragyogó víz mellett, köveket dobáltok,
mintha bizony könnyedek volnátok. És néha nevettek. Mi-
lyen szép.