Az utolsó cigaretta / Ultima țigară

A dohányzást, akár az újságírást, hosszú évek alatt sem tudtam abbahagyni, pedig mindkettő rosszat tett nekem. Ma is úgy találom, hogy a cigaretta a kedvesebb szenvedély.
A szűrő nélküli Carpaţi karmolása reggel a torkomban maga a halál íze. Napi hatvan koporsószeggel valóban a halállal flörtölsz, ez pedig, míg fiatal vagy, egy bomba nőnél is
kéjesebb. Ráadásul a rágyújtással megúszhatod a legmegalázóbb nevetségességet is –, amitől egész életemben rettegtem.
1991-ben 93 kilót nyomtam, sápadt voltam, szemem körül nagy barna karikákkal, s ha csak mintegy ötven méternyi könnyű futásra szántam magam, a pulzusom máris felugrott 140-re. Gyakran volt úgy, hogy a frissen gyújtott cigaretta a számban, s a másik még égve a hamutartóban. Ezzel a tempóval, Gică Petrescuval* ellentétben, nem érem vala meg a 2000-diket.
Semmiféle orvosi ijesztegetés nem tántoríthatott el a cigitől. A halál sietett oltalmamra. És a nevetségesség félelme.
Végül pedig Dan, amint a koporsóban fekszik, összetett kezekkel, nyakkendősen, mint soha életében, a szokásos ironikus és mégis meleg mosolya nélkül.
Dan Merişca a barátom volt. Vele halt az ifjúságom is. Néztem, amint pilláin és parasztbajszán megülnek a hópelyhek, és az abszurd fájdalomtól állatian üvölteni szerettem volna.
És akkor, mitévő lehettem, rágyújtottam.
Az első szívástól olyan émelygés fogott el, oly heves utálat, ami valósággal belém fojtotta a fájdalmat.
Cigaretta sosem tartott olyan sokáig, de eldobni sem voltam képes, az utolsó slukknál már-már égett az ujjam.
Elhagytam a Galata temetőt, de a Dan szertertásos sírba tételekor szívott cigaretta és a különös rosszullét nem hagyott alább.
Lassacskán megértettem, hogy a fékezhetetlen utálkozás a dohánytól jön.
Dan meghalt, én pedig szenvedtem, és a dohányzás olyan volt, mint szeretkezéskor, előtte, utána, két korty vodka között, vagy vizelés közben. Mert ez méltón mutatja fájdalmam a világ előtt. Eszméletlenül füstöltem, hogy szembemenjek a halállal, hogy bizonyítsam: nem félek tőle; hogy nem dobom el magam ezért az életért, ezt tettem a valóságos halál előtt is, amely örökre eltörölte Dant.
A gúny monumeltális megtestesülése voltam, a nevetségessé válás szobra –, amitől, jaj, mindig annyira őrizkedtem.
A világ minden dohányzásgátló tapasza, nikotin-feledtető bigyója sem tántoríthat el a cigarettázástól. Az egyetlen út a leszokásra: az önutálatom.
Azon az estén elszívtam még egyet, és figyeltem magam, mint tudós a fehéregeret. Ez az utolsó, mondtam a lánynak. Alig palástolt gyöngéd megvetéssel nézett rám: „Totál romlott vagy, sosem tudsz leszokni, told arrább magad egy másik asztalhoz.”
Rémálom volt, valóban. Három héten át dohány-álmok kísértettek, erotikus jellegűek. Álmomban cigizek, lehúzom a füstöt a beleimbe, hatalmas karikákat fújok a számon és az orromon át.
Verítékben fürödve ébredek, káromkodva, dühösen; a francba, megint visszaestem.
Végül óriási öröm fog el –, csupán egy rossz álom volt!…

Ha valaki rágyújt a közelemben, kérek egy cigit tőle, hosszan szagolgatom, majd visszaadom.
Átfut rajtam: milyen lesz, mikor majd a nőket is csak így gusztálhatom.

Eltelt azóta húsz esztendő. Testem minden sejtje három ízben halt el, s újult is meg, de ma is érzek néha, nagyon ritkán, valami bestiális szimmantásnyi vágyat: hogy rá kell gyújtanom.
Világosan tudom viszont, hogy csak egyetlen egyszer fogom megtenni.
Ha felkínálja a sors a kegyet, hogy az a hölgy, akivel ifjú koromban annyit incselkedtem: –, immár papírokkal, hivatalosan is hozzám jön, hát akkor mesteri gesztussal gyújtok cigarettára, és az arcába fújom az élet mágikus füstjét.

*Utalás Gică Petrescu (1915–2006) népszerű énekes egyik mulatós dalára

Text publicat în 2012 în Gândul.info.
Republicat: Republica, 2016-03-15

Fordította: Bölöni Domokos

De fumat, ca şi de gazetărie, nu m-am putut lăsa ani în şir, deşi amândouă îmi făceau rău. Ţigara mi se pare şi azi viciul cel mai bun. Carpaţii fără filtru râcâindu-mi gâtlejul dimineaţa însemnau pentru mine gustul morţii. La 60 de ţigări pe zi chiar flirtam cu moartea, ceea ce, când eşti tânăr poate fi mai plăcut decât cu o tipă trăznet. În plus, aprinderea unei ţigări te poate scoate în orice clipă din ridicolul cel mai adânc, de care toată viaţa mi-a fost groază.

În 1991 cântăream 93 de kile, eram palid cu cearcăne cafenii şi dacă făceam 50 de metri de alergare uşoară pulsul îmi ajungea la 140. Uneori aveam o ţigară în gură şi una aprinsă, arzând în scrumieră. În ritmul ăla, spre deosebire de Gică Petrescu, nu treceam de anul 2000.

Şi totuşi, nicio sperietură medicală nu mă putea face să las ţigara. Tot moartea a fost cea care m-a ajutat. Şi ridicolul.

Şi, la urma urmei, Dan, cum zăcea aşa în coşciug, cu mâinile împreunate, cu cravată, cum nu purtase niciodată, incredibil de serios, fără obişnuitul lui zâmbet ironic şi cald. Dan Merişca fusese prietenul meu. Odată cu el murea şi tinereţea mea. Mă uitam cum i se aşezau fulgii de zăpadă pe sprâncene şi pe mustaţa de răzeş şi îmi venea să zbier ca un animal de durere şi absurd. Şi atunci, ce să fac, mi-am aprins o ţigară.

De la primul fum, m-a cuprins scârba, o scârbă crescândă, care aproape mi-a acoperit durerea. Niciodată o ţigară nu mi s-a părut că ţine atât de mult, dar nici s-o arunc n-am fost în stare, ultimul fum aproape că mi-a ars degetele.

După ce am plecat din cimitirul Galatei, gândul la ţigara fumată înainte ca Dan să fie coborât în pământ nu mă părăsea. Încet, încet, am reuşit să-mi dau seama că scârba aceea de nestăpânit nu era scârbă de tutun.

Dan era mort, şi eu, deoarece, carevasăzică, sufeream, îmi băgasem paiul în bot, ca porcul. A fuma, un gest pe care îl făcusem înainte sau după sex, între două înghiţituri din paharul cu votcă sau în vreme ce urinam, îl consideram demn de a reprezenta durerea mea în faţa lumii. Fumam în neştire ca să mă hârjonesc cool cu moartea, ca să demonstrez că nu mi-e teamă de ea, că nu mă omor după viaţă şi făcusem acelaşi lucru în faţa morţii adevărate, înspăimântătoare, care îl ştersese pentru totdeauna pe Dan. Fusesem întruchiparea monumentală a ridicolului de care mă feream cu atâta grijă.

Toţi plasturii, toate nicoretele şi picoretele antitabac n-ar fi reuşit să mă scârbească de fumat. Singura cale a fost scârba de mine însumi.

În seara aceea am mai fumat o ţigară, studiindu-mă ca un om de ştiinţă un şobolan. „Asta e ultima” i-am spus fetei. M-a privit cu o tandreţe vag dispreţuitoare: „Eşti vicios până în măduvă, n-ai să te laşi niciodată, cântă la altă masă”.

Într-adevăr, a fost un coşmar. Vreo trei săptămâni am avut vise tabacice, ca un fel de vise erotice, visam că fumez, că trag fumul până în maţe şi scot vălătuci enormi pe gură şi pe nas. Mă trezeam lac de sudoare, înjurând, furios că m-am apucat iarăşi de fumat. Pe urmă, o bucurie imensă mă inunda – a fost doar în vis!

Când fuma cineva lângă mine îi ceream o ţigară, o miroseam îndelung şi i-o dădeam înapoi. Odată m-am gândit cum va fi când şi femeile voi putea doar să le adulmec.

Au trecut 20 de ani de atunci. Toate celulele din corpul meu au murit şi au înviat de trei ori, dar şi astăzi mai simt uneori, foarte rar, dar mai simt un strop din setea bestială de a fuma. Ştiu însă limpede că n-o s-o mai fac decât o singură dată.

Dacă mi se va oferi un răgaz înainte ca doamna aceea cu care cochetam în tinereţe să mă ia cu acte, o să-mi aprind o ţigară şi o să-i suflu fumul în faţă.

Text publicat în 2012 în Gândul.info.
Republicat: Republica, 2016-03-15